Expoziţia Sunt omul invizibil, de la Muzeul
Naţional de Artă Contemporană, are un efect special asupra vizitatorilor: îi
face să dispară. Excluzându-i pe cei care, nereuşind să se întâlnească cu
exponatele, pleacă aşa cum au venit şi dispar, astfel, printr-o simplă şi
naturală magie locomotoare, pe vizitatorii, să le spunem, comprehensivi, îi
face, spre deosebire de ceilalţi, să dispară înainte de a pleca. Dispariţia se
produce în două faze şi este cu desăvârşire premeditată.
Mai întâi, ca într-o pârjolire de
lanuri şi o otrăvire de fântâni în faţa invadatorilor, expoziţia însăşi este
părăsită de artişti, ei nemaifiind acolo, în lucrările lor, aşa cum se spune
într-o formulă consacrată şi desacrată. Exponatele sunt fie ciuntite, fie
decupate, fie neclare (la propriu), fie descentrate sau dezlânate, fie vechi şi
murdare, fie banale (da, chiar banale), astfel că această expoziţie, care pare
a fi în curs de mutare sau, mai bine spus, în curs de casare, nu poate fi văzută
decât cu coada ochiului.
Ei, şi aici începe minunea, care
constă în cea de a doua fază, a dispariţiei spectatorilor înşişi! Descrierea de
mai sus nu este un rechizitoriu împotriva unui proiect artistic ratat.
Dimpotrivă, am găsit acolo o expoziție viguroasă ca exprimare și rafinată ca
sugestie. Lucrările sunt gândite să întoarcă privitorul pe dos, ca pe o butelie
Klein, și să-i exorcizeze propria subiectivitate. Unul dintre procedee este
acela de a ne focaliza vederea periferică. Nu ne uităm la lucrări realmente cu
coada ochiului, dar constatăm uimiţi că ne uităm drept şi vedem din ce în ce
mai periferic, abia văzutul și (aparent) nesemnificativul fiind convocați la
centru și căpătând pregnanță retiniană. Mai mult, unele lucrări țintesc să
suspende chiar obiectul privirii, numai că, în acest caz, nu sunt de acord cu
interpretarea curatorială că demersul este menit să ne facă să ne înțelegem mai
bine privirea, lăsându-ne singuri cu aceasta, fără nimic la capătul ei. Nu poți
să-ți privești propria privire nici măcar în oglindă – rămasă fără obiect,
privirea fie se retrage, ca niște coarne de melc, sub odihna pleoapei, fie rămâne
suspendată în amorțirea golului. Sensul fotografiilor goale, decupate este să
ne anestezieze subiectivitatea, lăsând-o fără ancorele percepției.
Acesta nu este singurul procedeu de
golire a vizitatorului de propria subiectivitate. Vizitatorul asistă sau, dacă
acceptă jocul, participă la desemnificarea prezentului fie prin muzeificarea
unor poze vechi și neclare, expuse ordonat sub vitrină, ca și cum ar fi niște
valoroase mărturii arheologice, fie prin repetiții demotivante, realizate în
viteze diferite, plecând de la static (două fotografii identice expuse una
lângă alta), trecând printr-un dans dezarticulat și obsesiv și atingând fascinația
toropitoare a derulării tahistoscopice a unor imagini fără formă.
Unde duc toate acestea? Miza nu este
fascinarea și încremenirea spectatorului în fața operei de artă, ci scoaterea
lui din sine și revelarea tranzienței, a caducității sale. Muzeificarea
trecutului, dorința de a mai câștiga măcar o zi (dedicația datată 31 aprilie de
pe cartea expusă), instantaneele fotografice fără obiect sau cu obiect
derizoriu, proiecțiile video care sunt, de fapt, statice prin repetiție,
banalitatea sau chiar lipsa de semnificație a obiectelor aflate la îndemână și,
implicit, a realității imediate și adiacente sunt mijloace de atacare a
percepției, de subminare a ei. Nu este, totuși, ciudat că un ansamblu
expozițional care, prin definiție, își asigură finalitatea tocmai prin
percepția spectatorului, mai ales cea vizuală, își propune ca finalitate tocmai
distrugerea a ceea ce îi asigură această finalitate? Da, desigur, este ciudat,
dar numai pentru cei care merg acolo cu scopul de a își îmbogăți apercepția cu
încă un divertisment. Însă mobilul expoziției este de a demonstra că suntem
incapabili să percepem altfel decât pentru a ne alinta subiectivitatea, pe de o
parte, și să ne distrugă această percepție generatoare de ego și de hic et nunc, pe de altă parte. Deși, cel
puțin la un nivel retoric, acest mobil este tumoral pentru expoziția în sine,
acesta ne descoperă valențe sapiențiale. Ce ne arată, până la urmă, această
expoziție? Mai întâi, o eminență cenușie ne spune, din fiecare exponat sau
proiecție: „sunt omul invizibil“. Nu numai că oamenii lipsesc din imagini sau
sunt abia vizibili sau, acolo unde sunt, sunt invizibili prin subjugarea de
către un mediu acaparant sau ostil, dar nu există niciun sens sau un terminus al gesturilor. În fotografii,
nu vedem nimic interesant sau vedem dubluri șterse sau nu vedem (ca în
frotajele ca o moarte gri, în care formele nu reușesc să iasă din hazard),
dansatorul nu dansează, ci încearcă,
dezarticulat și nesigur, să-și descopere posibilitățile corporale în
ingenuitatea lui articulară. În fine, dacă reușim să „vedem“ invizibilitatea
celor care ne-au precedat sau a celor bidimensionalizați și instrumentalizați
în aceste povești vizuale, înțelegem că și noi sau mai ales noi înșine suntem
omul invizibil, aruncat într-un mediu dizolvant pe al cărui fond încercăm să
irizăm cu balonul de săpun al unei subiectivități atât de fragile. Exponatele
ne arată cât de trecători și de lipsiți de substanță suntem. De fapt, întreaga
expoziție parcă ar fi pe picior de plecare. Spațiul mare, pătrat, din centru,
arată ca și cum de acolo s-ar fi mutat ceva și ar fi rămas urma angoasantă a unei
plecări definitive. Cineva spunea că s-a simțit gonit din această expoziție.
Avea dreptate. Expoziția chiar ne spune să plecăm, după ce ne-a arătat cât de
mici și de invizibili suntem. Primim acolo o lecție de modestie exemplară. S-a
mai spus că nu se indică un parcurs privilegiat al expoziției. Aș recomanda un
parcurs în spirală, pornind cu observarea inițială a fotografiilor de pe
coridorul exterior, apoi trecerea în spațiul central, colțul lui Michele
Bressan, camera verde (cu frotajele), camera neagră (cu dansatorul), arhitectura
imperceptibilă a peretelui rebel față de geometria locului, cele două
fotografii mari ale lui Norbert Costin și încheierea în acel spațiu central
descoperit, cu microfonul părăsit parcă în grabă, cartea serigrafică de pe jos
și urma pătrată a mutării și a părăsirii, încadrată de cele trei gropi cu
hârtiile imprimate cu serii repetitive de câte nouă afirmații gnomice care
confirmă sugestia generală de caducitate, interstițialitate, invizibilitate și
abandon. Acolo este templul expoziției, dar nu este un templu al
transcendenței, al mântuirii in situ,
ci, dimpotrivă, este unul care ne aplatizează, ne orizontalizează (chiar asta
spune una dintre „legile“ încastrate în podea – „orizontala, nu verticala“),
afundându-ne într-un infern bidimensional, într-un subnivel interstițial,
situat între etajele arhitecturii noastre subiective, care, incrementale, nu reușesc
să ne urce cu adevărat. De aceea, odată ce am primit „revelația“, trebuie să
plecăm de acolo, dintre prea înghesuitele noastre etaje, pentru a încerca să
depășim starea de tranziență și de orizontalitate.
Există, totuși, și mesaje optimiste
în această expoziție, care ne pot da și speranța unei mântuiri în transcendent.
Unul este dat de o fotografie a lui Michele Bressan, o fotografie care este
pusă în evidență prin faptul că este cea mai mare și, totodată, este singura
orientată opus față de celelalte. În ea, se pot vedea două fete îmbrăcate în
alb, care traversează o stradă sordidă mărginită de un gard de piatră cu mesaje
obscene mâzgălite pe el. Coroborând această imagine cu cartea lui Eliade expusă
alături, numită Nașteri mistice, îmi
vine în minte mesajul tarkovskian al posibilității de a găsi frumusețe și
inocență chiar în cea mai mizeră urbanitate. Fără a dori să fac un parti-pris
de cinefil, regăsesc acest mesaj tarkovskian tot la Michele Bressan, în
înregistrarea video Che cosa sono le
nuvole (trimiterea la Pasolini este evidentă), unde se pot vedea copaci
frumoși în plin mediu industrial sau păsări care zboară pe cerul unde fumul
poluant substituie norii.
Această
expoziție vag situată și atemporală trebuie vizitată pentru a dispărea, fie și
temporar sau provizoriu, într-o uitată sau repudiată modestie ontologică și
pentru a înțelege mesajul ca un colac de salvare al lui Cătălin Ilie, scris pe
un bilet peste care este pusă ca prespapier o monedă veche: „Nu,
nu trebuie!“.
