Discuţiile în contradictoriu au invariabil un substrat emoţional, ca să nu fac referire şi la escaladările care debordează patimile şi pasiunile într-o confluenţă dialogală excesivă, atât prin acutizarea tonului, cât şi prin verbiaj. Nu de puţine ori mi se spune că au şi acestea folosul lor şi că putem să învăţăm şi din acestea ceva. Desigur, dar ceea ce putem învăţa din ele, dacă avem luciditatea necesară, nu ţine de conţinutul lor, ci de context şi de efecte. Conţinutul unei discuţii în contradictoriu este irelevant pentru că nu aduce realmente un spor cognitiv, chiar dacă ar putea să pară astfel. Spiritele încinse de dogoarea disputei nu au alte puncte de reper în afara propriilor orgolii şi, de aceea, adevărul, dacă mi se permite să-l invoc într-un context atât de limitat şi de prea omenesc, este ocultat de vulcanismul subiectiv. Astfel, ceea ce se petrece nu este promovarea adevărului, ci o luptă surdă între caractere, a cărei finalitate este transformarea interlocutorului în piedestal pentru egoul nostru fotogenic. Să nu se înţeleagă că fac aici pledoaria ovină a unui conformism inexceptabil şi a unei noncombativităţi vegetale (un botanist ne-ar arăta, condescendent, că şi în lumea plantelor se dau lupte). Cele scrise sunt, nici mai mult, nici mai puţin, o chemare la linişte şi la temperanţă. Trăim într-o lume atât de agitată şi de zgomotoasă, încât chiar şi la cel mai umil demers colocvial ne acordăm intensitatea vocală cu inepuizabila gălăgie diurnă, dresaţi parcă de o hipnoză colectivă. Suprapopulaţia de stentori ai mândrei noastre urbanităţi proliferează sub tutelara deviză Decibellum omnium contra omnes. (Iertare, Mr. Hobbes, pentru prozaica parafrază!) Mă întorc la discuţiile în contradictoriu pentru a sublinia faptul că acestea pot înfăşura o cauză nobilă sau, în orice caz, pot porni de la adevăr şi pot chiar să ajungă la adevăr. Dar, din păcate, nu pe acesta îl caută protagoniştii. În cel mai bun caz, adevărul este ca o mână moartă la o masă de joc unde miza este surclasarea adversarului, iar la extrema opusă, unde discuţia capătă proporţiile unei hoplomahii, adevărul nu mai trebuie nici măcar invocat, în condiţiile în care contondenţa discursului înlătură orice dubiu asupra criteriului disputei. Nici măcar un Socrate nu ar avea ce să moşească într-o astfel de discuţie, al cărei fond steril este înrobit unei forme tiranice, autoreferenţiale.
Ar mai fi, cred, de spus că, într-o discuţie minată de prejudecăţi, cum este aceea în contradictoriu, chiar şi adevărul, oricum ar fi el – subiectiv sau nu, relativ sau nu, real sau nu (ca să merg până la capăt cu o ironie caragialescă) –, dacă este strigat, cu faţa congestionată de „sfântă indignare“, intră şi el în falanga prejudecăţilor trimise la asalt. Iar dacă „schimbul fructuos de idei“ se desfăşoară in taberna (acest topos îşi are, totuşi, virtuţile şi ambivalenţa sa, judecând, cel puţin, după acea tradiţie care descoperă adevărul într-o sursă potatorică), aş îndrăzni să presupun că până şi Aristotel, covârşit de o ineluctabilă neputinţă epistemică, ar „opta“ pentru unica alternativă a unei dileme ciuntite: s-ar întoarce la Platon.
La urma urmei, aceasta este faţa umană a adevărului: fardul de curtezană care stă în umbra patimilor şi a luptei pentru existenţă. Este o concluzie pe cât de amară, pe atât de ... biologică. De aceea, tânjind după oaze de linişte, îmi doresc uneori să fim capabili de fotosinteză.
