vineri, 4 iunie 2010

Despre nostalgie

Nostalgia are o dinamică de maree: ne potopeşte fiinţa, înălţându-se ca un flux până la cele mai sigure citadele, şi se retrage treptat, ca un reflux, lăsându-ne poate mai înţelepţi, poate mai resemnaţi. Când ne cuprinde, ne doare, dar nu în trup, ci parcă în suflet. Spre deosebire de o durere fizică, a cărei cauză poate fi identificată într-un stimul prezent, sentimentul nostalgic al pustiirii este provocat de o absenţă. Este un straniu şi imperios argument al obiectivităţii neantului. Evul Mediu excludea vidul din existenţă prin postularea unei tensiuni lăuntrice a fiindului, acel horror vacui care menţinea instituirea plenară a Genezei (bizareria pe care aş observa-o aici ar fi aceea că neantul, deşi exilat în planul conceptual, primeşte o potenţialitate „materială“ prin chiar această proprietate fizică a existentului care îl respinge din sine; este ca şi cum existentul ar fi umplut un gol preexistent). Am pomenit această oroare a vacuităţii, dar, desigur, pustiul pe care îl creează nostalgia în noi este de altă natură. Este un pustiu al trăirii, nu unul al fiinţării. Nostalgia se hrăneşte din conştiinţa degradării, a disoluţiei, a destrămării, a rătăcirii, a pierderii, a înstrăinării, într-un cuvânt, a îndepărtării. Denunţând îndepărtarea ca izvor al nostalgiei, înţelegem poate mai bine acest sentiment sfâşietor al pustiirii, care este atât de bine exprimat de cuvântul românesc dor. Fără a mai intra în etimologii savante, dorul defineşte perfect starea de sfârşire în care „simţim“ că ne doare sufletul.
Revenind la îndepărtare, nostalgia îşi trage seva din îndepărtarea în timp, nu din aceea spaţială. Dorul de casă care ne încearcă într-o călătorie lungă este altceva decât dorul de casă părintească pe care îl resimţim după ani şi ani de rătăcire în căutarea propriului rost. Dacă Ulise şi-ar fi apărat propria cetate, ca Priam şi Hector, sau dacă ar fi putut pleca în permisie pentru a-şi vedea familia, nu ar mai fi cunoscut dorul de casă. Totuşi, el nu a cunoscut nostalgia, decât dacă, în răgazul trudit din nopţile încordate ale Ilionului, l-a tulburat temerea că nu se va mai întoarce. Dacă ar fi fost nostalgic, Ulise nu şi-ar mai fi trăit odiseea. Tocmai dorul său de casă i-a susţinut voinţa de a se întoarce, chiar şi după douăzeci de ani. În cazul nostalgiei, tânjim după ceea ce s-a dus, după ceea ce am pierdut. De unde se vede că dorul este, de fapt, o noţiune mai largă decât nostalgia. În nostalgie, dorul nu mai este susţinut de speranţă, iar obiectul sentimentului de dor este cu desăvârşire pierdut. Or, timpul ne separă definitiv de ceea ce ne este drag, nu spaţiul, pentru că acesta din urmă poate fi străbătut în sens invers, pe când timpul nu este reversibil.
După cum se vede, nostalgia nu este tonică, ea nu revigorează, ci, dimpotrivă, este dezarmantă, demotivantă, are greutatea şi difuzia unui Weltschmerz. Trebuie, totuşi, privită ca o slăbiciune? Este rău că ne gândim uneori la paradisul pierdut al copilăriei, la timpul când mama era tânără şi sănătoasă şi când tatăl era mândru şi puternic ca un zeu? Nu m-aş încumeta să răspund, dar, fie din postura unui om raţional, fie din aceea a unui convalescent al nostalgiilor, aş încerca să afirm natura sapienţială a acestora. Nu am în vedere acea melancolie romantică, nobilă sau cabotină, acel spleen de civilizaţie decadentă, ci acea ameliorare a fiinţei pe care numai durerea o poate aduce. Nostalgia este ca un sânge prelins pe cruce, iar noi, peregrini ai unui calvar personal, ne suntem propriul Christ. Poate că nostalgiile ne vin pentru că suntem deja mai buni şi mai înţelepţi şi, în acest caz, condiţia nostalgică necesită un merit pe care nesimţitorii şi războinicii care nu privesc în urmă nu-l au. La urma urmei, suferinţa ne condamnă la înţelepciune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Google Analytics Alternative