Contemporanii noştri, în general, nu au nevoie de îndemnul horaţian al trăirii clipei. Ei chiar trăiesc astfel, în virtutea unui Weltanschauung foarte indulgent cu răsfăţul simţurilor. Consumerismul civilizaţiei actuale nu ne dă răgazuri proiective, ademenindu-ne în capcana anesteziantă a unui prezent vorace. În lumea de astăzi, premoniţiile sunt excepţii psihiatrice, iar prognozele, curiozităţi savante, atunci când nu sunt extrapolări menite să cimenteze un status quo confortabil. Desigur, asta nu înseamnă că omul de astăzi este lipsit de griji. Prezentul nu poate fi trăit „din plin“ decât într-o ambivalenţă intensă: beţie şi greaţă, opulenţă şi mizerie, desfrâu şi suferinţă. Iar grija zilei de mâine, demagogic exploatată de stegarii egalitarismului, nu este, cum ar putea să pară, o judicioasă raportare la viitor, fie el şi iminent, ci o prelungire nevrotică a zbuciumatei zile de azi. Şi nici înverşunata agonisire nu este un semn de prevedere sau măcar de înţelepciune (aşa cum ar fi dovedit-o cândva Thales, cu teascurile sale de măsline), ci o exacerbare a posesiunii devenite instinct, o hipertrofiere monstruoasă a stomacului. Acel grotesc homunculus (motor sau senzitiv) din manualele de anatomie îşi are un corespondent oribil, pe o hartă cerebrală a societăţii moderne, într-un homunculus digestiv.
Şi totuşi, fără a excela prin luciditate, omul prezentului pare că se gândeşte uneori să lase ceva în urma sa. Din nefericire, fie îşi doreşte să i se înalţe statui încă din timpul vieţii (dacă nu cumva, dintr-un fecund avânt antreprenorial, şi le înalţă singur), fie îşi regizează desprinderea de cele lumeşti printr-o tardivă voliţiune testamentară. Pe aceasta din urmă nu o voi discuta aici, concedând-o ca pe un tribut cutumiar. Mă voi referi la propensiunea plebeiană către posesia de statui personale. Mai înainte, trebuie să precizez că nu am în vedere doar statui de-adevăratelea (sunt, fără îndoială, şi astfel de cazuri, cu atât mai ridicole). Atât statuile, cât şi „statuile“ sunt dubluri publice ale nedemnilor aspiranţi la celebritate. Vedetele de paie (expresie uzitată şi uzată, poate, dar de o adecvare dezarmantă) sunt statuile cu picioare de lut ale vremurilor noastre. Trecând peste vanitatea fetidă a acestora, mai grav este că neruşinarea cu care se caţără arahnoid pe soclu, pozând în aleşi ai posterităţii, are un efect fascinant asupra omului de rând. Televiziunea a devenit o expoziţie de figuri de ceară al cărei perpetuu vernisaj păstrează la cote maxime interesul gospodinei afectomane şi al bărbăţelului televitrifiat (pe copiii care, în inocenţa lor, se îndoapă cu ceea ce le dau adulţii „responsabili“ nu-i mai pun la socoteală). De fapt, orice cadru care oferă o cât de mică posibilitate de exhibare, spaţiul public, în ultimă instanţă şi în sens larg (incluzând aici, desigur, şi mass-media), sunt exploatate agronomic de aceşti rezidenţi eminamente fizici, expatriaţi pe viaţă din ţara spiritului. Nu trebuie decât să bea, dacă-mi permiteţi calamburul, „împopoţiunea“ magică a neruşinării, a tupeului, a dezvăluirii urâţeniilor, cu finalitatea atât de lucrativă a şmecheriei, a golăniei, a cancanului, a mondenităţii declasate, a protagonismului agresiv şi scălâmb. Existenţa cotidiană a devenit o simbioză pornografică: aceea dintre aceşti interşanjabili şi amovibili „statuari“ care livrează exhibiţionism, pe de o parte, şi, pe de altă parte, aceste sărmane suflete posedate care îi plătesc pe primii cu voyeurism şi al căror ritm nictemeral se desfăşoară în jurul orelor de maximă audienţă.
„Prefer ca romanii să se întrebe de ce nu mi se înalţă statuie, decât de ce mi se înalţă.“ Aceasta se spune că ar fi fost replica lui Cato cel Bătrân la mirarea concetăţenilor săi că, date fiind meritele sale de mare om de stat, nu i se înalţă o statuie. Oamenii prezentului au uitat această minunată lecţie de modestie şi de înălţare spirituală. Nimeni nu merită o statuie cât este în viaţă şi nici nu trebuie să îşi dorească asta. Ceea ce trebuie să facem este să năzuim cu toată fiinţa noastră către postumitate. Dorinţa de a fi postum este izvorul celor mai frumoase şi mai generoase înfăptuiri. Să trăim cu modestia pieirii care mocneşte în noi, dar să ne străduim întru uimirea posterităţii – anonimi în trup şi magnifici în spirit! Aşadar, dragii şi micuţii mei anonimi, vă invit să fim postumi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu