Epitaful Revoluţiei Franceze

Fără îndoială, spaţiul public a luat cu asalt spaţiul privat prin cei doi cai troieni care sunt televizorul şi calculatorul. Dar, fără a face din asta o aporie de genul primatului oului sau al găinii, trebuie înţeleasă şi reciproca. Explicabil şi, până la urmă, firesc, agora este, printr-un fel de inducţie socială, un agregat de persoane (în sensul cel mai larg), o generalizare normată a individualelor spaţiului domestic. Totuşi, deşi reglementat, spaţiul public este un câmp de mişcare browniană a feluritelor obiceiuri şi năravuri, a intereselor şi pasiunilor, a filantropiilor şi mizantropiilor, în egală sau, mai degrabă, în dezechilibrată măsură. Se vorbeşte mult, în ultima vreme, de educaţia permanentă. Deşi expresia pare a fi înţeleasă, impropriu, doar ca asimilare de cunoştinţe (neglijând componentele nonepistemologice) de-a lungul întregii vieţi, după perioada şcolarizării, chiar şi înţeleasă astfel, educaţia permanentă ar trebui, pentru binele tuturor, să fie mai mult un concept domestic, decât unul instituţional sau doar livresc. Căci abia atunci acest concept ar fi viu, când individul, în liniştea casei sale, ar resimţi intrinsec nevoia de a-şi cizela spiritul. Poate că atunci strada nu ar mai fi o extensie a venialităţii neglijeului. Haina care cu adevărat îl face pe om este deschiderea generoasă spre celălalt, civilitatea, politeţea. Spectacolul vieţii, sau deplorabila comedie umană, pentru a-l evoca pe Balzac, ne arată însă că suntem contribuabilii unei edilităţi fără civilitate, că trăim intra muros, dar extra mores. Revenind la influenţa spaţiului privat asupra celui public, egoismul, dezinhibările şi instinctele atavice de maimuţă, protejate şi încurajate de opacitatea zidurilor casei, au ieşit în stradă, transformată în scena dezgustătoare a unui delir de grobianism, a devergondajului mai mult sau mai puţin simbolic, mai mult sau mai puţin voalat. Amară deziluzie, bunule Descartes! Ai vrut să-i redai omului raţiunea şi să-l înalţi spre lumina propriului spirit, dar omul prezentului îşi sileşte spiritul la o reptaţie degradantă prin materialismul cel mai abject, prin noroiul necuviinţei, sub masca aproape smulsă a unui civism delabrat.

Revoluţia Franceză, instituind propriul calendar, a încercat, printr-o protocronie prometeică, să rupă Istoria. Mi-e teamă că jumătatea de Istorie care ne-a mai rămas este pur evenimenţială, golită de orice spirit. Poate că Hegel avea dreptate când vedea încununarea istoriei în perfectul său stat prusac. Acum ne apropiem, dacă nu am ajuns deja, la afeliul civilizaţiei, la maxima depărtare a acesteia de spirit. Temerea lui Aristotel, că barbaria civilizatului este mai atroce decât aceea a sălbaticului, era întemeiată. Deviza Revoluţiei Franceze s-a dovedit a fi un epitaf. Avem libertate? În condiţiile unei egolatrii generalizate, viţel de aur al vremurilor actuale, sub cauţiunea falimentară a unui individualism care, paradoxal, îşi relevă natura sa autofagă tocmai în legiferarea sa, răspunsul este nu. Când a face ceea ce trebuie este înlocuit de a face ceea ce vrei, indivizii devin nişte enclave mareice, alternând în a-i invada pe ceilalţi şi a se retrage sub expansiunea acestora, colcăind în cadavrul unei societăţi formale, impotente şi adverse. Suntem prea sufocaţi şi prea îndobitociţi de povara poftelor, a instinctelor, de apetenţa insaţiabilă pentru bani şi putere ca să mai fim în stare de a ne trăi viaţa liberi de constrângerile materiale, aşa cum se presupune că ar trebui să se întâmple ca urmare a progresului şi a civilizaţiei. Avem egalitate? În niciun caz pentru căţei, vorba fabulistului. Suntem prea ocupaţi să ne căţărăm pe spinări frânte şi, cu imună vanitate, să ne ridicăm statui peste demnitatea negociabilă a semenilor noştri. Printr-o particularizare tumorală a imperativului kantian, toţi ceilalţi sunt mijloace pentru atingerea unicului scop: Eul arivist şi mizantrop, fără cer înstelat şi fără lege morală. Avem fraternitate? Dumnezeule, ce înseamnă acest cuvânt?