marți, 22 martie 2016

Expoziţia de la etajul 4 fără un sfert

Expoziţia Sunt omul invizibil, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, are un efect special asupra vizitatorilor: îi face să dispară. Excluzându-i pe cei care, nereuşind să se întâlnească cu exponatele, pleacă aşa cum au venit şi dispar, astfel, printr-o simplă şi naturală magie locomotoare, pe vizitatorii, să le spunem, comprehensivi, îi face, spre deosebire de ceilalţi, să dispară înainte de a pleca. Dispariţia se produce în două faze şi este cu desăvârşire premeditată.
Mai întâi, ca într-o pârjolire de lanuri şi o otrăvire de fântâni în faţa invadatorilor, expoziţia însăşi este părăsită de artişti, ei nemaifiind acolo, în lucrările lor, aşa cum se spune într-o formulă consacrată şi desacrată. Exponatele sunt fie ciuntite, fie decupate, fie neclare (la propriu), fie descentrate sau dezlânate, fie vechi şi murdare, fie banale (da, chiar banale), astfel că această expoziţie, care pare a fi în curs de mutare sau, mai bine spus, în curs de casare, nu poate fi văzută decât cu coada ochiului.
Ei, şi aici începe minunea, care constă în cea de a doua fază, a dispariţiei spectatorilor înşişi! Descrierea de mai sus nu este un rechizitoriu împotriva unui proiect artistic ratat. Dimpotrivă, am găsit acolo o expoziție viguroasă ca exprimare și rafinată ca sugestie. Lucrările sunt gândite să întoarcă privitorul pe dos, ca pe o butelie Klein, și să-i exorcizeze propria subiectivitate. Unul dintre procedee este acela de a ne focaliza vederea periferică. Nu ne uităm la lucrări realmente cu coada ochiului, dar constatăm uimiţi că ne uităm drept şi vedem din ce în ce mai periferic, abia văzutul și (aparent) nesemnificativul fiind convocați la centru și căpătând pregnanță retiniană. Mai mult, unele lucrări țintesc să suspende chiar obiectul privirii, numai că, în acest caz, nu sunt de acord cu interpretarea curatorială că demersul este menit să ne facă să ne înțelegem mai bine privirea, lăsându-ne singuri cu aceasta, fără nimic la capătul ei. Nu poți să-ți privești propria privire nici măcar în oglindă – rămasă fără obiect, privirea fie se retrage, ca niște coarne de melc, sub odihna pleoapei, fie rămâne suspendată în amorțirea golului. Sensul fotografiilor goale, decupate este să ne anestezieze subiectivitatea, lăsând-o fără ancorele percepției.
Acesta nu este singurul procedeu de golire a vizitatorului de propria subiectivitate. Vizitatorul asistă sau, dacă acceptă jocul, participă la desemnificarea prezentului fie prin muzeificarea unor poze vechi și neclare, expuse ordonat sub vitrină, ca și cum ar fi niște valoroase mărturii arheologice, fie prin repetiții demotivante, realizate în viteze diferite, plecând de la static (două fotografii identice expuse una lângă alta), trecând printr-un dans dezarticulat și obsesiv și atingând fascinația toropitoare a derulării tahistoscopice a unor imagini fără formă.
Unde duc toate acestea? Miza nu este fascinarea și încremenirea spectatorului în fața operei de artă, ci scoaterea lui din sine și revelarea tranzienței, a caducității sale. Muzeificarea trecutului, dorința de a mai câștiga măcar o zi (dedicația datată 31 aprilie de pe cartea expusă), instantaneele fotografice fără obiect sau cu obiect derizoriu, proiecțiile video care sunt, de fapt, statice prin repetiție, banalitatea sau chiar lipsa de semnificație a obiectelor aflate la îndemână și, implicit, a realității imediate și adiacente sunt mijloace de atacare a percepției, de subminare a ei. Nu este, totuși, ciudat că un ansamblu expozițional care, prin definiție, își asigură finalitatea tocmai prin percepția spectatorului, mai ales cea vizuală, își propune ca finalitate tocmai distrugerea a ceea ce îi asigură această finalitate? Da, desigur, este ciudat, dar numai pentru cei care merg acolo cu scopul de a își îmbogăți apercepția cu încă un divertisment. Însă mobilul expoziției este de a demonstra că suntem incapabili să percepem altfel decât pentru a ne alinta subiectivitatea, pe de o parte, și să ne distrugă această percepție generatoare de ego și de hic et nunc, pe de altă parte. Deși, cel puțin la un nivel retoric, acest mobil este tumoral pentru expoziția în sine, acesta ne descoperă valențe sapiențiale. Ce ne arată, până la urmă, această expoziție? Mai întâi, o eminență cenușie ne spune, din fiecare exponat sau proiecție: „sunt omul invizibil“. Nu numai că oamenii lipsesc din imagini sau sunt abia vizibili sau, acolo unde sunt, sunt invizibili prin subjugarea de către un mediu acaparant sau ostil, dar nu există niciun sens sau un terminus al gesturilor. În fotografii, nu vedem nimic interesant sau vedem dubluri șterse sau nu vedem (ca în frotajele ca o moarte gri, în care formele nu reușesc să iasă din hazard), dansatorul nu dansează, ci  încearcă, dezarticulat și nesigur, să-și descopere posibilitățile corporale în ingenuitatea lui articulară. În fine, dacă reușim să „vedem“ invizibilitatea celor care ne-au precedat sau a celor bidimensionalizați și instrumentalizați în aceste povești vizuale, înțelegem că și noi sau mai ales noi înșine suntem omul invizibil, aruncat într-un mediu dizolvant pe al cărui fond încercăm să irizăm cu balonul de săpun al unei subiectivități atât de fragile. Exponatele ne arată cât de trecători și de lipsiți de substanță suntem. De fapt, întreaga expoziție parcă ar fi pe picior de plecare. Spațiul mare, pătrat, din centru, arată ca și cum de acolo s-ar fi mutat ceva și ar fi rămas urma angoasantă a unei plecări definitive. Cineva spunea că s-a simțit gonit din această expoziție. Avea dreptate. Expoziția chiar ne spune să plecăm, după ce ne-a arătat cât de mici și de invizibili suntem. Primim acolo o lecție de modestie exemplară. S-a mai spus că nu se indică un parcurs privilegiat al expoziției. Aș recomanda un parcurs în spirală, pornind cu observarea inițială a fotografiilor de pe coridorul exterior, apoi trecerea în spațiul central, colțul lui Michele Bressan, camera verde (cu frotajele), camera neagră (cu dansatorul), arhitectura imperceptibilă a peretelui rebel față de geometria locului, cele două fotografii mari ale lui Norbert Costin și încheierea în acel spațiu central descoperit, cu microfonul părăsit parcă în grabă, cartea serigrafică de pe jos și urma pătrată a mutării și a părăsirii, încadrată de cele trei gropi cu hârtiile imprimate cu serii repetitive de câte nouă afirmații gnomice care confirmă sugestia generală de caducitate, interstițialitate, invizibilitate și abandon. Acolo este templul expoziției, dar nu este un templu al transcendenței, al mântuirii in situ, ci, dimpotrivă, este unul care ne aplatizează, ne orizontalizează (chiar asta spune una dintre „legile“ încastrate în podea – „orizontala, nu verticala“), afundându-ne într-un infern bidimensional, într-un subnivel interstițial, situat între etajele arhitecturii noastre subiective, care, incrementale, nu reușesc să ne urce cu adevărat. De aceea, odată ce am primit „revelația“, trebuie să plecăm de acolo, dintre prea înghesuitele noastre etaje, pentru a încerca să depășim starea de tranziență și de orizontalitate.
Există, totuși, și mesaje optimiste în această expoziție, care ne pot da și speranța unei mântuiri în transcendent. Unul este dat de o fotografie a lui Michele Bressan, o fotografie care este pusă în evidență prin faptul că este cea mai mare și, totodată, este singura orientată opus față de celelalte. În ea, se pot vedea două fete îmbrăcate în alb, care traversează o stradă sordidă mărginită de un gard de piatră cu mesaje obscene mâzgălite pe el. Coroborând această imagine cu cartea lui Eliade expusă alături, numită Nașteri mistice, îmi vine în minte mesajul tarkovskian al posibilității de a găsi frumusețe și inocență chiar în cea mai mizeră urbanitate. Fără a dori să fac un parti-pris de cinefil, regăsesc acest mesaj tarkovskian tot la Michele Bressan, în înregistrarea video Che cosa sono le nuvole (trimiterea la Pasolini este evidentă), unde se pot vedea copaci frumoși în plin mediu industrial sau păsări care zboară pe cerul unde fumul poluant substituie norii.
Această expoziție vag situată și atemporală trebuie vizitată pentru a dispărea, fie și temporar sau provizoriu, într-o uitată sau repudiată modestie ontologică și pentru a înțelege mesajul ca un colac de salvare al lui Cătălin Ilie, scris pe un bilet peste care este pusă ca prespapier o monedă veche: „Nu, nu trebuie!“.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Google Analytics Alternative