Regnul literar

Sunt amurguri în care, apăsaţi de melancolia luminii evanescente, ne întrebăm asupra rostului zilei următoare. Ne frângem în tribulaţii care ne răvăşesc fiinţa şi ne clatină liliputanele certitudini construite din plămada entuziasmului dimineţii. Dacă ne facem timp să ne ascuţim luciditatea în meditaţii abisale, devine atunci frapantă condiţia duală în care ne zbatem, aceea a propensiunilor acviline obstrucţionate de aplatizările limitelor fiziologice. Astfel ajungem în acea dispoziţie romantică în care preţuim cu deosebire visul, mitul, legenda, ocultul, tot ceea ce pare că ne-ar putea desprinde, într-un avânt icarian, de solul imund al nefericirii noastre. Ne înveşmântăm fantezia ca pe o paparudă, invocând potopuri purificatoare şi reaşezări cosmice, căci numai în întemeieri ne regăsim vocaţia şi pofta fiinţării. Dintr-o asemenea perspectivă, viaţa se desfăşoară ca o împletire de zile sociale şi nopţi metafizice. De aici porneşte şi aversiunea faţă de conformism, de normalul definit socialmente. Şi aşa devine tot mai puternică nevoia de artă, menită parcă să compenseze bovarismul de proporţii societale. Ne avântăm în elanuri creatoare sau ne lăsăm furaţi de poveştile altor visători, în ambele cazuri narcoza ficţiunii părând să accentueze schizofrenia vieţii. Trăim într-o eră schizozoică, în care Demiurgul, în truda sa de a replămădi lumea şi dintr-o nesiguranţă euristică, ne-a încadrat în două regnuri, regnul animal, care ne mănâncă zilele, şi regnul … literar, care ne umple reveriile şi interstiţiile travaliului zilnic. Suntem prinşi, ca o Ană dezabuzată, în zidăria unei vieţi pe care o resimţim fie anomică, fie excesiv de normată. De aceea, eşuând ca reformatori, revoluţionari sau semizei, solicităm azil ontic în tărâmul viselor, singurul Eldorado inaccesibil detestabililor conchistadori din lumea ceasului şi a mistriei. Cu cerbicia animalului care îşi urmează instinctul, am reuşit să ne transformăm universul într-o lume pătrată. Nu mai ştim de mult să trăim rotund, gândurile ne sunt pătrate, traiectoriile ortogonale, existenţa însăşi ne este un amplu caroiaj prin ochiurile căruia se strecoară râzând visele. Am încetat de mult să fim persoane şi am ajuns să fim unităţi statistice în sine, nu numai la nivel de populaţie. De aceea, ca o culme sublimă a instinctului de supravieţuire, ne căutăm mântuirea încercând să devenim personaje. Să avem grijă să ne scriem bine romanul vieţii!