Blestemul icoanei sfărâmate

Orice artefact este un produs născut din imaginarul artizanului. De fapt, întreaga natură antropică reprezintă imaginarul obiectivat al umanităţii. Dar ce tensiune, ce imbold împinge lumea noastră lăuntrică spre exterioritate? Cred că acest imbold este constituit din dorinţele, idealurile, propensiunile şi pasiunile noastre. Poate că de aceea reveriile ne sunt atât de lungi şi de complicate. Pierduţi în rătăciri ideatice sau onirice, făuritori abulici ai propriilor noştri idoli, încercăm să ne simplificăm labirintul interior, transpunându-l, întotdeauna şi inevitabil pe bucăţi, în lumea noastră materială. Vastul şi complicatul domeniu al imaginarului îşi trage seva din incontrolabila lume a umbrelor zămislite dincolo de sfera conştiinţei, din lumea subumană a neputinţei de a vrea şi de a şti. Abia prin aportul gândirii, la nivelul vieţii noastre conştiente, imaginarul capătă formă în gânduri şi imagini mentale. Drumul se încheie prin obiectivarea într-o structură materială, graţie participării voinţei. Astfel, noi creăm, avînd iluzia libertăţii (căci voinţa întreţine această iluzie), ceea ce idolii răsăriţi din natura noastră abisală şi amorfă ne-au obligat să alegem.

Încercând, conştient sau nu, să ne eliberăm de tirania acestor idoli, ne refugiem în artă. Asemenea preriei unde mustangii aleargă pe vastele întinderi ale slobozeniei, arta oferă spiritului posibilităţi de desfăşurare pe care rutina cotidiană le refuză cu obstinată blazare. Omul pare a găsi aici putinţa descătuşării din condiţionările vieţii habituale. Ar trebui, totuşi, să ne întrebăm dacă arta este realmente un exerciţiu de libertate. Ne oferă ea cheia temniţei, sau doar lărgeşte spaţiul acesteia? Sunt imaginile artistice porţi către infinit, sau nu alcătuiesc decît o jalnică şi alienantă butaforie? Trăim într-o lume a imaginilor, o lume prin excelenţă a culturii vizuale. Ochiul şi imaginea par a fi „pilonii“ vremurilor noastre. Văzul ne este de-a dreptul insaţiabil, iar noi suntem tot mai grăbiţi în a schimba pelicula şi a trece cu frenezie la un alt şi alt produs al fabricii de vise. Poate că de aceea asistăm la o îmbinare atât de strânsă între structură şi dinamism. Omul modern, grăbit şi angoasat, este într-o continuă căutare de noi structuri, care să-i ofere liniştea îndelung râvnită. Iată de ce, în delirul unei libertăţi obositoare, dărâmă zidurile din jurul său pentru a construi altele, într-o altă configuraţie. Astfel, în lumea de astăzi înfloresc, printre structuri polimorfe, domenii care pretind, în egală măsură, adaptabilitate şi labilitate: politica, arta, arhitectura, decoraţiunile interioare, moda etc. De fapt, enumerarea se poate întinde asemenea basmului cu cocoşul roşu, căci febra schimbării este, pentru orice lucru, ca atingerea muzei – totul se poate schimba şi poate genera schimbarea, într-o frenezie a noului.

Revenind la imaginea artistică, aceasta este, fără doar şi poate, rezultatul unui joc de-a libertatea. Omul se caută pe sine în artă şi, cu cât este mai mare şi mai pregnantă dependenţa sa de natura abisală a fiinţei sale, cu atât mai mult imaginea artistică este mai caricaturală, mai sfâşiată, în încercarea de a da un chip nevăzutului. Din păcate, ceea ce rezultă din travaliul nostru nu trece de consistenţa unei şoapte. Imaginea artistică, tributară structuralului, este ea însăşi o structură care ne constrânge, care ne pune limite, care ne trasează clar demarcaţia între interiorul şi exteriorul fiinţei noastre, în pofida eforturilor insistente de a înlătura această demarcaţie. Dacă ar fi un simplu succedaneu, n-ar fi nicio problemă (sau nu una insolubilă). Imaginea artistică, însă, indiferent că aparţine literaturii sau artelor plastice, ne leagă printr-o fascinaţie perfidă cu lanţurile unui univers torţionar, universul închis al nopţii noastre terifiante, al coşmarului interior, al slăbiciunilor şi condiţionărilor noastre, fie acelea fizice, logice sau de altă natură. De aceea, să ne temem ca nu cumva extazele noastre estetice, în loc să ne poarte către îmbrăţişarea caldă şi ocrotitoare a divinităţii, să ne răsplătească doar cu atingerea de gheaţă a unui idol casant.

Cândva, în Imperiul Bizantin, iconoclaştii, refuzând să se închine imaginii lui Dumnezeu, au dorit un cult fără icoane. Mult mai târziu, Nietzsche visa la o civilizaţie debarasată de imaginile artistice, adică de artele plastice şi de poezia epică, şi valoriza, în acest sens, muzica, blazon al unei culturi bazate pe armonia dintre viaţă şi gândire, dintre aparenţă şi voinţă. Nu ştiu dacă ne îndreptăm sau asistăm deja la o nouă iconoclastie, dar cred că nu suntem feriţi de viitoare nostalgii. Stă în firea noastră să plecăm, dar să ne şi întoarcem, chemaţi de dor şi goniţi de regrete. Suntem blestemaţi să purtăm cu noi imaginea icoanei sfărâmate, căci ne aminteşte de cioburile sufletului nostru, pe care le căutăm cu înfrigurare în cele mai ascunse cotloane ale unei vieţi frământate. Noi, iconoclaştii de astăzi, am fost iconodulii de ieri. Şi tot noi vom fi iconodulii de mâine.