În „Teoria istoriei“, A. D. Xenopol afirmă că „fatalitatea a posteriori a fenomenelor istorice face perfect inutile judecăţile pe care le-am putea formula asupra lor“.1 Păstrând ideea, dar transpunându-ne în alt spaţiu cultural, găsim concepţia lui Leopold von Ranke, după care cunoaşterea istorică are ca unic imperativ reproducerea trecutului aşa cum a fost în realitate, aşa cum s-a întâmplat (wie es geschehen ist). Ne-am referit la cei doi autori pentru a ilustra şcoala pozitivistă, care vede în „fidelitatea pasivă“ faţă de fapte virtutea cardinală a istoricului. De cealaltă parte a baricadei se află aşa-numita „teorie germană a istoriei“, care afirmă, începând cu Wilhelm Dilthey, că nu găsim niciodată în istorie decât ceea ce am introdus mai întâi noi înşine, adoptând un punct de vedere despre secvenţa care trebuie interpretată. Această antinomie, pe care Raymond Aron o numea, în „Introducere în filosofia istoriei“, „antinomia judecăţii istorice“, se reflectă în opoziţia (falsă, după cum credem) dintre cele două metode fundamentale din cercetarea istorică – explicaţia cauzală şi comprehensiunea. Acestea, în pofida diferenţelor dintre ele – explicaţia cauzală se detaşează de factorul uman, fără a se rupe de el, iar comprehensiunea îl necesită –, trebuie să se completeze reciproc.
R. Aron spune că vorbim despre comprehensiune când „cunoaşterea desprinde o semnificaţie care, imanentă realului, a fost sau ar putea să fie gândită de cei care au trăit-o sau au realizat-o“.2 Pândită de subiectivism, această metodă nu poate fi acceptată, desigur, de istoriografii adepţi ai formulei lui Ranke. Să ne gândim, totuşi, la situaţia unui sinucigaş. Prin analiză cauzală putem şti cum şi prin ce complex de factori a ajuns la actul suicidal, însă nu putem spune că, prin explicaţie, l-am înţeles. Înţelegerea omului şi a actelor sale presupune raporturi mult mai profunde şi mai subtile, o capacitate empatică ridicată a cercetătorului. Să ne amintim formula celebră a lui W. Dilthey: „Natura o explicăm şi pe om îl înţelegem.“ În spiritul acestei dihotomii, Heinrich Rickert, demn reprezentant al şcolii neokantienilor de la Baden (sau al „filosofiei valorilor“), făcea diferenţa între ştiinţele culturii, printre care includea şi istoria, considerând că implică valori ca bunuri culturale, şi ştiinţele naturii. Astfel, faptele istorice sunt raportate la valoare (Wertbeziehung), iar faptele naturale sunt „libere de valoare“ (Wertfrei). Raymond Aron, ca să revenim la comprehensiune, îi dezvăluie failibilitatea: „Contactul trăit ne dă uneori senzaţia calităţii, îndelunga familiaritate şi inteligenţa anumitor acte ne permit să ne apropiem de esenţa indivizilor. Dar, în ultimă analiză, se menţine intervalul dintre posesia prin cunoaştere şi comunicarea prin fiinţă. Pentru a suprima servituţile obiectivării, cunoaşterea ar trebui să cedeze locul participării. Dar numai noi înşine suntem, pe ceilalţi îi gândim sau ni-i imaginăm.“3
Explicaţia cauzală în istorie este acuzată, la noi, de Mircea Florian, pentru caracterul ei probabilist: „Explicaţia istorică are numai probabilitate sub toate modalităţile ei, tocmai din cauza prezenţei unicităţii, a concretului, în mijlocul notelor generale şi al seriilor generale ce se repetă.“4 În acelaşi sens, R. Aron afirmă despre caracterul probabilist sau ipotetic că limitează intrinsec cauzalitatea istorică şi duce la postularea metaştiinţifică a inteligibilităţii devenirii, cu toate că această inteligibilitate se sustrage actorilor. Această deficienţă a cauzalităţii istorice face ca aceasta să fie limitată şi extrinsec de necesitatea complementului pe care i-l furnizează comprehensiunea.5 Sintetizând, conflictul dintre comprehensiune şi cauzalitate se hrăneşte din deficienţele majore ale celor două abordări: pluralitatea raţionalizărilor retrospective, în primul caz, şi determinismele fragmentare, în al doilea.6 Necesitatea completării reciproce a celor două metode este afirmată de Max Weber, părintele sociologiei comprehensive, care considera că orice relaţie trebuie să aibă atât adecvare semnificativă, cât şi adecvare cauzală.
Totuşi, de ce avem istorie cauzală, dar şi istorie comprehensivă? De ce istorie ca suprainstanţă umană, dar şi istorie umanizată (cum o concep Wundt sau Benedetto Croce)? De ce istorie, dar şi istorii? Lucian Boia, în „Jocul cu trecutul – Istoria între adevăr şi ficţiune“, ne spune: „Când istoria era predominant evenimenţial-politică, situaţia încă mai putea fi cât de cât ţinută sub control. […] Infuzia de antropologie, interesul manifestat pentru mentalităţi şi comportamente, coborârea la nivelul individului şi al vieţii cotidiene fac ca totul să fie semnificativ, egal de semnificativ, în funcţie de profilul anchetei pe care o întreprindem şi de perspectiva din care privim. […] Nu mai există istorie, ci istorii.“7
De fapt, disputa la nivelul istoriei, a fortiori în cadrul filosofiei istoriei, privind aspectele expuse până acum, se reduce la tensiunea esenţială dintre obiectiv şi subiectiv. Şi chiar dacă, aşa cum spunea Gustav Le Bon, monumentele sunt prea inconştiente pentru a nu fi sincere, „ochelarii“ cu care priveşte istoricul sunt hotărâtori pentru semnificaţia pe care acesta o va acorda monumentului în cauză. N-am vrea să exagerăm, afirmând că istoria apare, mai mult sau mai puţin decelabil, ca o succesiune de paradigme, aşa cum se întâmplă în ştiinţele naturii, după concepţia lui Thomas Kuhn. Să fim bine înţeleşi! Nu punem aici la îndoială obiectivitatea izvoarelor nescrise, de pildă, sau rodul cercetărilor arheologice, ci semnificaţia acordată acestora, semnificaţie tributară ideologiilor, paradigmelor, personalităţilor, conjuncturilor chiar. Am putea ilustra modul în care istoricii o iau uneori înaintea istoriei, sau rămân în urma ei, printr-un exemplu dat de Lucian Boia. Se consideră că în anul 476 a avut loc căderea Imperiului Roman. Odoacru, regele herulilor, îl detronează pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman al Apusului. „Fapt curios, contemporanii nu par să fi observat ceva. Cum să-şi imagineze de altfel că şi-au încheiat ziua în Antichitate şi s-au trezit a doua zi în Evul Mediu? Nu au sesizat nici faptul mai prozaic al dispariţiei Imperiului.“8 Autorul citat explică asta în felul următor. Herulii nu erau o prezenţă inedită, căci valurile de „barbari“ pătrundeau în Imperiu de câteva generaţii. Provinciile erau deja pierdute. Imperiul se divizase în anul 395, iar Odoacru trimite semnele imperiale la Constantinopol, recunoscând autoritatea unui singur împărat, ceea ce putea părea nu o prăbuşire, ci o reunificare. Mai mult, principalele instituţii romane (consulii şi Senatul) s-au păstrat. Se mai aduce şi argumentul antropologic al ideii Imperiului Roman temporal urmat de regatul mesianic, ceea ce însemna, în viziunea omului de rând, că Imperiul nu se putea prăbuşi decât la a doua venire a lui Iisus.
Ne putem întreba, în aceste condiţii, asupra valabilităţii bazelor argumentative din jurul unei dispute dintre istorici şi ne întoarcem la Thomas Kuhn şi la concepţia sa asupra incomensurabilităţii paradigmelor. Paradigme care, subliniem, nu sunt doar inerente unor epoci temporal disjuncte, ci pot să şi coexiste, disjuncţia fiind manifestă, în acest caz, între comunităţi ştiinţifice. Şi, atunci, ce întemeiază izvoarele istorice – adevăruri factuale, sau „adevăruri“ narative? „Nu avem acces direct la istorie, şi acest raport cu totul special dintre cercetător şi obiectul de studiu deosebeşte istoria de majoritatea ştiinţelor. Accesul este indirect, prin izvoare.“9 Dacă există ceva care mediază legătura dintre istorie şi istorici, credem, totuşi, şi precizăm, în completarea autorului citat, că nu izvoarele în sine mediază (a se citi „deformează“) „textualizarea“ istoriei, ci reprezentarea acestora, semnificaţia atribuită lor de către cercetător. De aceea, poate că este potrivită abordarea lui Henri H. Stahl, care, din perspectiva unei sociologii istorice, urmăreşte construirea unei istorii regresive, care să înlăture hiatusul dintre prezent şi izvoare, plecând nu de la izvoare către prezent, ci invers. Aşa, cel puţin, construirea raţională a istoriei (şi folosim această expresie, respingând, totodată, orice acuză de constructivism) se face în mod conştient, responsabil, sistematic, de pe poziţii metodologice. Ca să facem un joc de cuvinte, dacă pe vremea lui Herodot, care spunea „relata refero“, istoria era naivă, iar pe vremea lui Ranke, care o reducea la istoriografie, aceasta era naiv de ştiinţifică, abordarea relativistă, începând cu „teoria germană a istoriei“, o face, deliberat, ştiinţific de naivă. Perspectiva metodologică relativistă, opusă lui Ranke, este afirmată, într-un context specific, şi de Karl R. Popper, cumva asemănător abordării feministe din sociologia calitativă: „Ca şi ştiinţele naturii, istoria trebuie să fie selectivă dacă nu vrea să se înece sub un şuvoi de materiale lipsite de valoare şi necorelate între ele. Încercarea de a urma lanţuri cauzale până adânc în trecut nu ar ajuta deloc pentru că orice efect concret cu care am putea începe are un mare număr de cauze parţiale diferite. […] Singura ieşire din această problemă cred că este introducerea în mod conştient a unui punct de vedere selectiv preconceput în cercetarea istorică, adică scrierea istoriei care ne interesează personal.“10 Ne putem explica astfel şi conceperea unei istorii făcute de eroi sau de elite, în spiritul lui Thomas Carlyle sau al lui Kurt Breysig.
Nu ştim dacă am justificat (nici nu suntem siguri că am vrut asta) implicarea istoricului în istorie, în sensul unui protagonism al povestitorului. Totuşi, credem că acest protagonism, justificat sau nu, este cert. „Noi nu ne întâlnim cu istoria reală, ci cu propriul nostru discurs despre istorie.“11 Mai mult, Lucian Boia ne spune: „În mod obiectiv şi esenţial, istoria este încărcată cu ideologie.“12 Autorul ne relevă, în acest sens, cum, pe baza aceloraşi informaţii – izvoare scrise şi nescrise –, se susţin două teze opuse: continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii sau venirea lor de la sud de Dunăre. De aceea, ne spune, cu scepticism sau nu: „Multitudinea reînvierilor trecutului oferă un argument suficient pentru incapacitatea noastră de a-l reînvia cu adevărat. Istoria nu este realitate, ci reprezentare.“13 Dacă denunţăm (sau ne închipuim că o facem) iluzia numită obiectivitate, setea noastră de cunoaştere pură se poate mulţumi cu un surogat al realităţii? Dorinţa noastră de adevăr (pe care Pilat din Pont îl credea indefinibil) poate accepta ca licită această substituire (convenţională?) între istoria trăită şi cea gândită, fie şi ca imbricare, ca suprapunere parţială (deşi parţialitatea substituirii lasă loc temerii existenţei principiale a unui terra incognita)? Iată cum ne răspunde Wilhelm Dilthey: „În raportul de reprezentare este conţinut faptul că în anumite limite datul şi ceea ce este gândit discursiv sunt substituibile.“14 Limitele cuminţi precizate cu grijă de către Dilthey credem că sunt, totuşi, concesii pentru postularea unei mistici a istoriei de tip hegelian („ceea ce este raţional este real şi ceea ce este real este raţional“), a unei „Raţiuni viclene“ (Hegel – die List der Idee) intangibile de către om, concepte şi concepţii îndelung criticate.
Revenind la izvoarele istoriei, acestea, chiar dacă sunt dependente de semnificaţie, ceea ce pare să le altereze obiectivitatea, sunt, totuşi, prin ele însele, teste de semnificaţie şi baze empirice pentru antropologia culturală care le-a relativizat. Printr-o coincidentia opossitorum (aşa cum o vedea Nicolaus Cusanus), istoria pleacă de la izvoarele obiective – scrise şi nescrise – şi se întoarce prin om, la aceleaşi izvoare, de această dată subiective – rescrise.
Încheiem cu un citat mobilizator din Lucian Boia: „Conştientizarea relativismului nu înseamnă însă renunţare. Ar trebui să însemne, dimpotrivă, acutizarea conştiinţei profesionale.“15
1A. D. Xenopol, Teoria istoriei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 126
2Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, pp. 67 – 68
3Ibidem, p. 191
4Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, Bucureşti, Editura Garamond, s. a., p. 150
5Raymond Aron, op. cit., p. 322
6Ibidem, p. 334
7Lucian Boia, Jocul cu trecutul – Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 15
8Ibidem, p. 9
9Ibidem, p. 20
10Karl R. Popper, Mizeria istoricismului, Bucureşti, Editura All, s. a., p. 188
11Lucian Boia, op. cit., p. 78
12Ibidem, p. 107
13Ibidem, p. 15
14Wilhelm Dilthey, Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului, Cluj-Napoca , Editura Dacia
15Lucian Boia, op. cit., p. 172
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu