Mitul lui Orfeu ne povesteşte cum acesta a coborât în infern şi a înfrânt neînduplecarea lui Hades, eliberându-şi soţia din lumea umbrelor. Acest mit, din afara timpului şi a spaţiului, a creat unul dintre cele mai fecunde şi de nepătruns mistere ale lumii antice – orfismul, cu filosofia şi ştiinţa sa de a trăi. Orfismul, ca modus vivendi, a dispărut demult din arena istoriei, însă mitul lui Orfeu arde încă pentru cel care încearcă să-i dezlege taina. De la antici ştim că Hades, zeul infernului, este insensibil la argumentele lui Peithó (Convingerea). Dar Orfeu avea lira, ale cărei coarde răspândeau un farmec mai convingător decât însăşi Convingerea. Raţiunea, logica rece nu pot îndupleca moartea, după cum nu pot nici aţâţa flacăra vieţii. Cântecul, însă, este născut din substanţa vieţii, aşa cum oamenii, după doctrina orfică, erau plămădiţi din cenuşa titanilor trăsniţi de Zeus ca pedeapsă pentru uciderea copilului-zeu Dionysos. De aceea orficii, copiii lui Apollo, adică ai armoniei, serenităţii şi neuitării, nu se potrivesc vieţii dionisiace, adică extazului violent, mistuirii, uitării, pierderii de sine. Greutăţile şi nefericirea împing omul pe calea dionisiacă a beţiei şi a nepăsării cinice. Este adevărat că, astfel, este mai uşor de suportat viaţa, dar cât amar, cât dezgust şi câtă deznădejde în dimineaţa rece a unei noi dureri! Nietzsche, în „Noaptea tragediei“, exaltă virtuţile dionisiacului, dar trebuie ştiut că omul dionisiac al lui Nietzsche nu este acela care se refugiază în mizeria propriei sale slăbiciuni, ci supraomul care face din orgie un rit de trecere. Este războinicul care gustă din propria sa înfrângere şi apoi sparge paharul în semn de cutezătoare victorie. Omul slab se lasă furat de beţie pentru a-şi amorţi teama animalică. Dionisiacul lui Nietzsche, prin venele căruia curge focul schimbării, dansează pe sârmă, într-o beţie sălbatică şi provocatoare, şi nu se întoarce niciodată acolo de unde a plecat. Revenind la orfici, aceştia nu au rituri de trecere, ci rituri incantatorii, eficient constrîngătoare faţă de zei. Purtând în trupurile lor moştenirea titanilor, oamenii se luptă cu zeii, dar cu mijloace blânde, căci orficii cultivă magia muzicii, ca instrument de atingere a naturii divine. Vraja pătrunzătoare a muzicii face să cadă fulgerul din mâna moleşită de admiraţie a lui Zeus. Extazul orfic este lucid şi izbăvitor, menit să ducă la eliberarea dintr-o lume a suferinţei. Omul orfic nu acceptă uitarea, căci aceasta nu aduce alinare, ci este izvorul unor noi dureri. Uitarea pregăteşte o nouă inocenţă condamnată la un nou altar. Deşi orficii nu au rituri de trecere, ei fac din viaţa însăşi o stare de tranzienţă în care se pregătesc, printr-un modus vivendi echilibrat, liniştit şi sobru, pentru marea redempţiune dintr-un ciclu al reîncarnărilor provocat de uitare. Iată, aşadar, că dacă dionisiacii uită ca să poată trăi, orficii trăiesc ca să poată muri pentru totdeauna. De aceea memoria este esenţială, iar orficii cântă, căci pentru grec a cânta înseamnă a răscoli amintirea. Deşi menadele, femeile din cortegiul lui Dionysos, l-au ucis pe Orfeu, capul său continuă să cânte, ne spune mitul. Orfeu, uitându-şi legământul, a privit în urma sa şi a pierdut-o, astfel, pe Euridice. Greşeala sa a fost exemplară, căci a dat naştere orfismului, nu mai puţin mitic decât miticul său întemeietor. Modul de viaţă orfic (bios orphikos) ilustrează, de fapt, adânca învăţătură că uitarea naşte noi păcate.
Nu ştim dacă nu cumva puterea lui Orfeu, care-l face, ca întemeietor de mit, să-şi urmărească destinul chiar dincolo de împlinirea acestuia, nu ştim, aşadar, dacă puterea lui Orfeu se hrăneşte sau nu din durerea mută (căci se ştie că marile dureri sunt mute) a pierderii iubitei. Totuşi, mitul ne arată că omul îşi cunoaşte fericirea abia după ce a trăit-o. De-a lungul vieţii sale, omul îşi proiectează o fericire alunecoasă şi stă, de aceea, cu privirile aţintite înainte, spre viitor, fără a vedea că, alături de el, cineva îl ţine de mână, fără să-i pese de florile pe care le striveşte în drumul său, fără să ştie că poate sta locului, măcar puţin, pentru a lăsa încântarea să-l pătrundă. În infernul fiecăruia dintre noi stă Euridice, sperând să ne întoarcem la ea şi să o scoatem din ghearele morţii. Dar, vai!, încercăm să dăm un chip fericirii şi, când capătă contur, îl pierdem în noaptea uitării nemiloase. Deşi îmbinarea în viaţă a modului orfic (apolinic) cu cel dionisiac pare a fi soluţia ideală, cine este oare capabil să-şi păstreze vii amintirile, dar să nu se întoarcă pe drumul infernului, să-şi ia iubita de mână? Zâmbind amar, Euridice ne cheamă şi ne respinge într-o neîncetată şi ameţitoare rotire în caruselul vieţii şi al morţii, sfâşietor îngemănate în durata aceleiaşi clipe fugare. Uitând, poate că suntem mai umani decât credem. Atât dincolo, cât şi dincoace de uitare suntem noi, atât de dragi nouă înşine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu